Pușkin al nostru

Printre elementele destructurate de postmoderniști se află și scriitura operelor celebre sau stilul autorilor consacrați. Dintre toate numele mari din literatura rusă, Pușkin este cel care este luat în vizor și atacat la foc continuu de către toți scriitorii postmoderniști.

Viktor Erofeev, de exemplu, în monologul personajului principal din Frumoasa rusoaică, îi atribuie acestuia lipsa de talent de a scrie ceva care să impresioneze scriitorul: naratoarea începe să-și justifice autoevaluarea făcînd comparație cu clasicii:

Desigur, pot să scriu, dar o neliniște involuntară îmi produce faptul că nu știu cum, adică n-am nici un fel de tangență cu literatura. Ar fi fost mult mai bine dacă povestea mea ar fi fost scrisă, de exemplu, de Șolohov. Îmi imaginez că el ar fi descris-o astfel încît toți ar fi rămas cu gurile căscate, dar el este deja bătrîn și, mai mult, se zice, într-atît a căzut în patima beției, că au început să se răspîndească despre el zvonuri că operele lui geniale nu le-ar fi scris el, ci o cu totul altă persoană. Ceilalți scriitori în viață nu-mi inspiră încredere, pentru că scriu plictisitor și mint mereu, căutînd fie să înfrumusețeze faptele poporului, fie, dimpotrivă, să ia totul în rîs, ca Soljenințîn, despre care V.S. mi-a povestit cu certitudine că în lagăr era un turnător renumit și un dezertor, nu degeaba mai apoi a și luat-o razna, spre deosebire de același Șolohov care a scris sincer și cum a fost și de aceea a căpătat și respectul unanim și chiar are și avion personal…” 

(Viktor Erofeev, Frumoasa rusoaică, traducere din limba rusă și postfață de Antoaneta Olteanu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006, pp.17-18)

Dar, dintre toate numele mari din literatura rusă, Pușkin este cel care este luat în vizor și atacat la foc continuu de către toți scriitorii postmoderniști. Printre primii oameni de cultură care au pus cărămida la temelia monumentului lui Pușkin se numără A. Grigoriev, prin celebra sa formulă „Pușkin e tot ce e al nostru” (Pușkin – nașe vsio), care a generat o adevărată nebunie în literatura ulterioară. Un alt frazeologism legat de numele lui Pușkin, tot fără să fi fost creat de acesta, este surprins și la Venedikt Erofeev, în romanul său, Moscova-Petușki („Și cine va face asta în locul tău? Cine, Pușkin?”1, unde întrebarea și mai ales răspunsul retoric consfințesc o realitate detașată total de corifeul literaturii ruse, întemeietorul culturii moderne rusești.

Dar vedem că, și mai înainte, la Mihail Bulgakov, în Maestrul și Margareta, pe fondul experimentelor moderniste ale vremii și al primelor tentative de demitizare a clasicilor, apare din nou Pușkin, luat în tărbacă de către personajul de mai jos: „Nikanor Ivanovici, înainte de visul său, nu cunoştea operele poetului Puşkin, dar pe el îl ştia foarte bine şi în fiecare zi de câteva ori rostea fraze de genul: «Dar pentru apartament Puşkin o să plătească?» sau «Prin urmare, becul de pe scară Puşkin l-a luat?», «Prin urmare, păcura Puşkin o s-o cumpere?»”2 Tot în epocă întîlnim și la Daniil Harms cîteva „anecdote” absurde din viața lui Pușkin: „Precum este cunoscut, lui Pușkin nu i-a crescut niciodată barba. Pe Pușkin treaba asta îl necăjea tare mult și tot timpul l-a invidiat pe Zaharîn, căruia barba, dimpotrivă, îi creștea întru totul de ajuns. „Lui îi crește, iar mie nu-mi crește”, spunea Pușkin adeseori, arătînd cu degetul spre Zaharîn. Și avea întotdeauna dreptate. 3Sau o alta:

Vara anului 1829 Pușkin și-a petrecut-o la țară. Se scula dimineața devreme, bea o cofă de lapte proaspăt și fugea la rîu să se scalde. După ce se scălda în rîu, Pușkin se culca în iarbă și dormea pînă la prînz. După-amiază Pușkin dormea în hamac. Cînd se întîlnea cu țăranii împuțiți, Pușkin dădea din cap spre ei și-și astupa nasul cu degetele. Iar țăranii împuțiți se ploconeau și spuneau: «nu-i nimica».” 

(Daniil Harms, Mi se spune capucin. Proză, scenete, fragmente, traducere, prefață și note de Emil Iordache, Ed. Polirom, Iași, 2002, p.70.)

Dacă cele două fragmente cu elemente absurde nu sînt mostre prea evidente de demitizare, ironia dintr-o altă povestire a lui Harms, intitulată chiar Despre Pușkin (1936) intră exact în această tradiție:

Celui care nu știe nimic despre Pușkin îi e greu să spună ceva despre el. Pușkin e un mare poet. Napoleon e mai puțin mare decît Pușkin. Și Bismarck e un nimic în comparație cu Pușkin. Și Alexandru I, și II, și III nu sînt decît niște baloane de săpun în comparație cu Pușkin. De fapt, toți oamenii, în comparație cu Pușkin, sunt niște baloane de săpun și, numai în comparație cu Gogol, Pușkin este el însuși un balon de săpun. Așa că, în loc să scriu despre Pușkin, mai bine scriu despre Gogol. Dar Gogol este așa de mare, încît nu se poate scrie nimic despre el, așa că voi scrie totuși despre Pușkin. Însă, după Gogol, să scrii despre Pușkin e cumva jignitor. Iar despre Gogol nu se poate scrie. De aceea mai bine nu scriu despre nimeni.” 

(Daniil Harms, Mi se spune capucin. Proză, scenete, fragmente, traducere, prefață și note de Emil Iordache, Ed. Polirom, Iași, 2002, p.70.)

Statuia lui Pușkin din Tsarskoe Selo (Sankt Petersburg, Rusia)
Statuia lui Pușkin din Tsarskoe Selo (Sankt Petersburg, Rusia)

Demitizarea postmodernistă a lui Pușkin, unul dintre marile nume ale culturii ruse din toate timpurile, nu este un simplu joc al unor scriitori ce contestau tradiția, așa cum se mai întîmplase pînă acum (a se vedea cel puțin Slănina albastră a lui Vladimir Sorokin). Prezența multiseculară a lui Pușkin, un adevărat colos și pentru oficiali, și pentru autocrație, dar și pentru disidența din toate timpurile, pentru emigrație, a dus în cele din urmă la consolidarea unei mitologii durabile, ce se consolida an de an. Tocmai acest lucru a dus și la saturația pe care a produs-o în societate, de-a lungul timpului, și astfel a apărut demitizarea. După cum afirmă criticul Vladimir Novikov,

„mitologia lui Pușkin s-a construit pe parcursul a două secole, fundamentul ei l-a pus chiar poetul, cu participarea activă a prietenilor, dușmanilor lui, confraților poeți și a oponenților literari. Fiecare generație și l-a creat mai apoi pe Pușkin „al său”, iar orice homme de lettres care se respectă a născocit ceva de genul „Pușkin al meu”, realizînd această imagine subiectivă în versuri, proză, articole sau în discuții orale. Acum toate acestea nu se mai pot arunca, nu se pot ignora: cele spuse și scrise despre Pușkin au devenit o parte a culturii ruse, au pătruns în viața și în limba noastră.”

(V. Novikov, Dvadțat dva mifa o Pușkine, „Vremia i mî”, nr.143/1999)

Dar, dincolo de imaginea marelui poet, Pușkin a fost identificat destul de repede cu imaginea Rusiei. La începutul secolului al XX-lea, filosoful Serghei Bulgakov considera că Pușkin este chiar o întrupare a Rusiei 4, astfel că o parte dintre criticile care i se aduc prin parodierea la care este supus se referă nemijlocit chiar la patrie.

Una dintre cele mai importante cărți postmoderniste ruse, considerată de critică a fi un manifest postmodernist, Plimbări cu Pușkin de Abram Terț, poate fi considerată într-adevăr un model de deconstrucție a lumii artistice, o lectură poststructuralistă a clasicilor ruși (M. Epștein 5). Naratorul își explică foarte clar „tupeul” de a-l ataca astfel, mojic, pe marele clasic: „poate că pentru noi e mai ușor să ajungem la Pușkin nu pe intrarea principală, acoperită de coroane și busturi cu o expresie de noblețe încăpățînată pe frunte, ci cu ajutorul unor șarje anecdotice pe care i le oferă poetului strada ca răspuns și răzbunare la gloria lui uriașă”6.

Un alt roman postmodernist clasic, cel al lui Andrei Bitov, Casa Pușkin, „roman-muzeu”, cum este numit, dezvoltă mitul lumii ca text în care trăiește personajul principal, Liova Odoevțev. Acesta, ca, mai tîrziu, alte personaje din literatura rusă contemporană, este captiv în lumea literaturii, trăiește numai prin ea și prin textele ei. Interpretarea dată de criticul M. Lipovețki acestei situații este aceasta:

„Tema modernistă a libertății prin intermediul autoexprimării e proiectată la Bitov asupra simbolului culturii tradiționale, Pușkin. Nu numai la Bitov, ci la mai mulți scriitori de la granița dintre anii 60 și 70. La Brodski, de exemplu, cultura modernistă nu era recunoscută ca opunîndu-se clasicilor din secolul trecut; dimpotrivă, era receptată ca o linie vie, o legătură cu marea tradiției care se păstrase deasupra prăpastiei pseudoculturii sovietice.”

(M. Lipovețki, Russkii postmodernizm, Ekaterinsburg, 1997)

„Pușkin este totul pentru noi: și cerul înstelat, și legea morală!”(Tatiana Tolstaia, Zîtul)

Tatiana Tolstaia, în romanul său, Zîtul, are și ea armele îndreptate împotriva lui Pușkin. Interesant este că scriitoarea a reluat motivul pușkinian în Limpopo, Siostrî (Surorile – motivul Pușkin-arapul), Siujet (Subiect – motivul duelului lui Pușkin și al posibilei lui vieți de după acesta).

Romanul începe chiar cu venerarea lui Pușkin, cel despre care nimeni dintre guguștiucii postatomici nu mai știe nimic, dar pe care Nikita Ivanîci, personaj care și-a păstrat în cea mai mare parte memoria, inclusiv cea culturală, încă îl mai venerează:

– … Vreau să fac un monument lui Pușkin. Pe Strastnoi. Am înmormîntat-o pe Anna Petrovna și m-am gîndit… Prin asociere de idei, știi… Anna Petrovna în sus, Anna Petrovna în jos… Vedenie ce trece-n pripă… Clipa trecută e mai dulce…7 Trebuie să mă ajuți.

– Ce fel de monument?

– Cum să-ți explic? Sculptăm o figură de lemn, de mărimea unui om. Frumoasă, gînditoare. Cu capul plecat, cu o mînă pe piept.

– Așa cum te înclini în fața mîrzacilor?

– Nu… Ca și cum ai gîndi: ce ne așteaptă? Ce a trecut? Și cu mîna pe inimă. Uite așa: bate? Înseamnă că trăiești.

– Cine-i Pușkin ăsta? E de pe la noi?

– Un geniu. A murit. Demult.

– A mîncat ceva ce nu i-a priit?

– O, Doamne Dumnezeule! Ești mare și prost, Benedik…”

(Tatiana Tolstaia, Zîtul, traducere din limba rusă de Luana Schidu, Ed. Curtea veche, București, 2006, p.127. E amuzantă și continuarea scenei, în care se dau indicații mai detaliate pentru realizarea sculpturii: „- … Sculptează un cap buclat, un nas drept, o față gînditoare.// – Barbă lungă?// – Fără barbă.// – Deloc?!// – Niște favoriți care pornesc uite-așa, de la frunte.// – Ca la Pahom?// – Doamne păzește! Cam de cincizeci de ori mai mici (…).// – Troțkă?, întrebă Benedikt.// – Cine?// Bătrînul înjură, scuipă și ochii îi aruncară fulgere; de ce anume se înfuriase nu explică…” (p.135); „Fusese faimos: acum cioplim un buratino cu chipul lui”, p.153)

Dar se vede că Nikita Ivanîci nu și-a împărtășit cunoștințele și nu a reușit să transmită prea multe simțăminte protejatului său. Benedikt nu se gîndește decît la un Pușkin inanimat, un lemn sculptat făcut pentru satisfacerea plăcerii neînțelese a mentorului său: „să se ducă să termine pușkinul. Nikita Ivanîci, bătrînul, are acum două visuri prostești: să-i taie coada lui Benedikt și să ducă pușkinul la răspîntie, pe Colina Albă. Ce i-o fi trebuind pușkinul ăsta? Tremură lîngă el și-i poruncește și lui Benedikt să tremure, ca și cînd l-ar adula. A scris multe versuri, spune Nikita Ivanîci, și a spus că poteca de norod bătută nicicînd de iarbă nu va fi acoperită; aiurea! Dacă n-o plivești, bineînțeles că va fi!”8

Aleksandr Sergheevici Pușkin, portret realizat de pictorul Vasily Tropinin (ulei pe pânză)
Aleksandr Sergheevici Pușkin, portret realizat de pictorul Vasily Tropinin (ulei pe pânză)

Ca și la Tatiana Tolstaia, în afară de acest roman, Pușkin se mai întîlnește aproape în toată creația lui Bitov. În romanul Fotografia Pușkina. 1799-2099 (Fotografia lui Pușkin), eroul lui Bitov dorește să se reîntoarcă în trecut pentru a discuta cu scriitorul pentru a-l filma cu o cameră ascunsă, pentru a-l înregistra recitînd versuri… Eroul însă nu face față călătoriei prin timp și, la revenirea în secolul al XXI-lea, înnebunește, fiind înghițit de simulacrele pe care le-a creat…

Rezervaţia lui Pușkin, de Serghei Dovlatov, ca element de artificialitate, poate fi interpretată, aşa cum mulţi scriitori postmodernişti ruşi au şi făcut-o mai târziu, ca o polemică împotriva marelui monstru sacru al culturii ruse, Puşkin, căruia Dovlatov îi demitizează tocmai această aură de glorie oficială, întreţinută de autorităţile din toate timpurile, bazată de multe ori pe elemente fictive, lăsînd însă la o parte adevărata valoare a scriitorului, înecat în detalii biografice pe gustul publicului. Iată un dialog tipic pentru artificialitatea și convenționalitatea „profesioniștilor” care administrează memoria marelui poet, funcționari la o casă memorială dedicată lui Pușkin:

– … Cîte ceva s-a mai schimbat începînd cu anul trecut…

– În viața lui Pușkin?, m-am minunat eu. (…)

– Nu în viața lui Pușkin, rosti blonda iritată, ci în expoziția muzeului. De exemplu, a fost scos portretul lui Hannibal.

– De ce?

– Un activist susține că nu e Hannibal. Decorațiile, vedeți dumneavoastră, nu corespund. Cică ar fi vorba de generalul Zakomelski.

– Și, de fapt, cine e?

– De fapt, e Zakomelski.

– De ce e așa de negru?*

– S-a luptat în sud, cu asiaticii. Acolo arde soarele. Și s-a bronzat. În plus, cu timpul, culorile se întunecă.

– Așadar, e bine că a fost scos?

– Da ce contează că-i Hannibal sau Zakomelski?… Turiștii vor să-l vadă pe Hannibal. Dau bani pentru asta. Nu mai pot ei de Zakomelski! Așa că directorul nostru l-a expus pe Hannibal… Mai exact, pe Zakomelski în chip de Hannibal…

* Strămoșul lui Pușkin, Hannibal, era arap, negru.

(Serghei Dovlatov, Rezervația Pușkin, traducere din limba rusă de Magdalena Șipoș, Humanitas, București, 2007, pp.13-14.)

Casa memorială, din obiectiv de mare însemnătate, consacrat imaginii-simbol a Rusiei din toate timpurile, se dovedeşte a fi, pentru mulţi, un colac de salvare, un „cămin” pentru rataţi care vin aici şi cîştigă un ban cu care, mai apoi, pot bea liniştiţi şi trăi într-un surogat de viaţă. Lipsa de cultură însă a oficialităţilor, a administraţiei casei memoriale, dar şi a vizitatorilor (apăruţi aici mai mult pentru a bifa o sarcină 9) face posibilă debitarea unor enormităţi şi tachinarea „geniului naţional”. Dar, aparent, interviul de angajare testează neapărat și caracterul de fan al poetului național:

„- Vă place Pușkin?, mă întrebă pe neașteptate.

– Îmi place… Călărețul de aramă, proza…

– Dar versurile?

– Versurile tîrzii îmi plac foarte mult.

– Dar cele timpurii?

– Îmi plac și cele timpurii, am spus.

– Aici, spuse Galia, în toate trăiește și respiră Pușkin, literalmente în fiecare ramură, în fiecare fir de iarbă. Te aștepți ca acuși, acuși să apară la o cotitură… Cilindrul, pelerina, profilul familiar…

Cînd colo, la o cotitură apăru Lionia Gurianov, fost turnător în universitate…”

(Serghei Dovlatov, Rezervația Pușkin, traducere din limba rusă de Magdalena Șipoș, Humanitas, București, 2007, pp.15-16)

Casa memorială poate fi însă şi o metaforă pentru artificialitatea vieţii sovietice, pentru mitul edificat în jurul ei de autorităţile sovietice. Pentru oamenii de rînd, care trebuia să o trăiască, să vieţuiască în ea, totul era mult mai complicat. E vorba şi de sistemul de represiune şi de control, de limbajul de lemn şi de falsitate, de goana după parvenire şi, nu în ultimul rând, de automulţumirea cu lucruri meschine, neînsemnate. Rreferindu-se la un alt icon al culturii ruse, mesteacănul, naratorul spunea: „Nu-mi plac contemplatorii exaltați. Și nu prea am încredere în manifestările de entuziasm. Cred că dragostea pentru meteceni subordonează dragostea pentru oameni. Și dospește ca un surogat de patriotism”10. Deşi oamenii suportă diferit neîmplinirile, deziluzionarea, vedem că, pentru mulţi, ieşirea este una singură: căderea în uitare produsă de alcool. E adevărat, o ieşire neonorantă, lucru recunoscut ca atare de erou, care încearcă să reziste cu curaj tentaţiilor de la tot pasul.

În povestirea lui Viktor Erofeev, Deti Pușkina (Copiii lui Pușkin), personajele sînt toate copiii lui Pușkin, mort („Bună, copii, tatăl nostru a murit.// Soarele poeziei ruse a apus”…) sau nu („Încă nu a murit. E pe moarte, dar încă nu a murit. Se chinuie. Am glumit…”). Pușkin e văzut ca un modernizator autentic al culturii ruse, adept al modei franțuzești, un adevărat Petru cel Mare reformator, dar copiii lui nu prea agreează aceste lucruri, sînt împovărați de moștenirea părintească:

Spunea că a făcut totul pentru noi, ne-a băgat la universitate, ne trimitea în fiecare vară la odihnă în Alpii francezi, ne-a căsătorit bine cu conți (…). Voiam să ajungem oameni neobișnuiți (…). Cît are Pușkin? Cam patruzeci? E bătrîn! O să moară, Dumnezeu se va întîlni cu el și va întreba: tu cine ești? A, tu ești Pușkin! Și Dumnezeu o să facă o mutră necuviincioasă…”

(Viktor Erofeev, Deti Pușkina, Zîn vol. Bog X, Zebra, Moscova, 2005, pp.78, 79, 81, 83)

Pe de altă parte, în stil postmodernist, profanator, Pușkin este pedofil, pervers, coprofag și are tot felul de relații cu copiii săi. De fapt, aceștia constată că Pușkin, pînă la urmă, a fost un ratat, atît la nivelul relațiilor de familie, cît și la cele sociale, din prea mare dorință de a se remarca: „Mereu îi plăcea să se bage în față. Cam prea multe ambiții sociale. Iar cei care voiau să trăiască bine se puteau integra ușor în societate, ca Jukovski (…). El voia să fie plăcut în înalta societate și să fie și nelegat de ea. Și să trăiască, și să simtă sensul vieții. Așa ceva nu se poate” 11 .

Pluralitatea temporală se vede foarte bine atît din caracterul încă „nemuritor” al lui Pușkin, pe care copiii vor să-l trimită cît mai repede în moarte, dar și din coexistența unor generații literare în același timp al narațiunii:

Se agita mai mult pentru cărțile sale, decît pentru copii. De fapt, nici nu-mi plac versurile lui. Mie, la drept vorbind, îmi place Lermontov.

Iar mie Pelevin. L-am citit pe tot într-o singură noapte. Uite, da, e o figură cultică. Precum Zagoskin…”

(Viktor Erofeev, Deti Pușkina, Zîn vol. Bog X, Zebra, Moscova, 2005, p.86)

Într-o altă proză a sa, A existat oare Pușkin, Viktor Erofeev recunoaște totuși meritele lui Pușkin, dar fiind doar locale, doar pentru Rusia:

Nu știu cum aș putea trăi în Rusia dacă nu ar fi fost Pușkin,. Acest lucru e imposibil de explicat unui străin. Pușkin nu a creat nici Faust, nici Don Quichote. Nici nu a fost răspîndit sub forma unor aforisme. Cu toată gloria lui internațională, pe care insista așa de mult Dostoievski, Pușkin nu poate fi numit un fenomen internațional. Respectul străinilor față de Pușkin seamănă cu ceremonia ceaiului: toți zîmbesc, dar în suflet preferă să bea ceva mai tare…”

(Viktor Erofeev, A bîl li Pușkin?, în vol. Bog X, p.218)

Actualitatea lui Pușkin este surprinsă și în romanul postmodernist al scriitorului ucrainean Iuri Andruhovîci, Moscoviada, tributar multor dintre procedeele literare ale postmoderniștilor ruși. Pentru două poetese de provincie, Pușkin încă înseamnă ceva, într-o Rusie în goană după schimbările capitaliste condimentate cu reminiscențe totalitare:

Cele două vizitează monumentul lui Pușkin și depun flori așa, fără vreun motiv anume. Căci amîndouă îl iubeau pe acest Pușkin, considerîndu-l chiar cel mai mare dintre toți poeții ruși și chiar propriul lor maestru. Iar Pușkin stă și își privește gînditor vîrfurile picioarelor. La picioarele lui, tipi în uniforme cenușii și cu tichii negre îi snopesc în bătaie pe unii indivizi cu părul lung, unii de-și zic „Uniunea Democratică”. Revoltate, în numele lui Pușkin, provincialele se întorc în cămin, pentru a-și ocupa camera.”

(Andruhovîci, op.cti., p.10)

Sau, mai departe: „se îndreptă spre o fereastră, o căscă cît mai larg cu putință și tot aerul înghețat de noiembrie, încărcat cu miros de ploaie de toamnă, frunziș mort, cimitire părăsite și versuri de Pușkin – pe scurt spus, cu toate mirosurile toamnei tîrzii moscovite – dă buzna înăuntru…” 12

Sărmanul Pușkin, poate fi de două ori intrigat – poate că nu spera la o popularitate așa de mare după moarte, nu credea (deși cu siguranță își dorea) să ajungă una dintre personalitățile de marcă ale culturii ruse, dar cu siguranță nu își dorea să ajungă obiect de ironie generată nu de valoarea operei sale, ci de prezența lui aproape obsesivă în viața sovieticilor, mai ales ca instrument de propagandă folosit în mai toate instituțiile sistemului. Repet, nu valoarea lui Pușkin a fost contestată în perioadă postmodernistă, ci repetarea numelui și a unor expresii devenit cuvinte înaripate în perioada sovietică, perpetuate cu rost sau fără, devenite niște clișee și, ca orice clișeu, imagini supărătoare. În privința poetului și prozatorului Pușkin nu a fost contestat rolul său de mentor, de guru prin care erau transmise poporului norme de comportament, așa cum s-a întîmplat cu cei mai mulți dintre marii scriitori ai secolului al XIX-lea, dar, alături de alți clasici ai literaturii ruse, a intrat sub acest tăvălug satiric care a generat, la rîndul lui, pagini memorabile.


Fragmentul „Pușkin al nostru” face parte dintr-un studiu mai amplu consacrat poeticii postmodernismului rus, aflat în curs de elaborare.

  1. «Și copilașii cine o să-i crească în locul tău, Pușkin?» Iar el își arată colții: «Care copilași? Copilași nu avem! Și ce legătură are asta cu Pușkin?» Iar eu îi răspund: «Cînd o să apară copilașii, o să fie prea tîrziu să-ți aduci aminte de Pușkin»” (Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere din rusă, note și postfață de Emil Iordache, Ed. Cartier, Iași, 2004, p.88)
  2. Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint, București, 2015, p.198
  3. Daniil Harms, Un spectacol ratat, prefață de Dan Culcer, traducere de Ioan Radin-Peianov, Ed. Paideia, București, 1997, p.91
  4. Apud M.A. Cerniak, Sovremennaia russkaia literatura, ediția a doua, Moscova, 2008, p.149
  5. M. Epștein, Siniavski kak mîslitel, „Zvezda”, nr.2/1998
  6. Abram Terț, Progulki s Pușkinîm, Sankt-Petersburg, 1993, p.5
  7. Aluzii la poezii ale clasicului rus.
  8. Tatiana Tolstaia, Zîtul, traducere din limba rusă de Luana Schidu, Ed. Curtea veche, București, 2006, p.151
  9. Turiştii veneau la odihnă. Comitetul local le băga pe gît bilete ieftine. În general, cu poezia nu aveau de-a face. Pentru ei era important sentimentul că «am fost şi eu aici». Era necesar să bifeze ceva în conştiinţa lor. Să semneze în condica spirituală”(pp.63-64)
  10. Serghei Dovlatov, Rezervația Pușkin, traducere din limba rusă de Magdalena Șipoș, Humanitas, București, 2007, p.12
  11. Viktor Erofeev, Deti Pușkina, Zîn vol. Bog X, Zebra, Moscova, 2005, pp.84,85
  12. Andruhovîci, op.cti., p.33

Lasă un comentariu