Éric-Emmanuel Schmitt

„Adolf H. este o punere în oglindă a noastră, a fiecăruia dintre noi”

La 16 de la ani de la apariția sa în original, romanul La Part de l’autre semnat de Éric-Emmanuel Schmitt a văzut recent lumina tiparului și în tălmăcirea românească a lui Doru Mareș, sub titlul Adolf H. Două vieți.

Despre această carte curajoasă și puternică, care îl are ca protagonist pe „monstrul de evitat” (dictatorul Adolf Hitler) și catalogată drept unul dintre cele mai bune romane publicate de scriitorul franco-belgian, am stat de vorbă, în cele ce urmează, cu jurnalistul cultural Marius Constantinescu.

Marius Constantinescu | Foto: Arhivă personală
Marius Constantinescu | Foto: Arhivă personală

Știu că l-ai cunoscut Éric-Emmanuel Schmitt. Când și cum s-a întâmplat?

Marius Constantinescu: Când a venit cel mai recent în București, cred că sfârșitul lui 2016. Am făcut un interviu cu el, despre Éric-Emmanuel Schmitt în general, un interviu de jumătate de oră, care a fost și difuzat la televiziune.

Cum este Schmitt, omul?

Marius Constantinescu: Un tip extraordinar, foarte fermecător. Nefiind totuși un bărbat frumos, are un șarm cu totul și cu totul deosebit. E foarte deschis, extrem de inteligent, foarte rafinat în opinii, cu întorsături de fraze și idei cu totul neașteptate – se vede că e foarte substanțial și, în același timp, foarte elegant în felul în care spune tot ce are de spus.

Cum ți se pare omul cu care ai stat de vorbă comparativ cu cel care transpare din postfața romanului Adolf H….?

Marius Constantinescu: Mi-a vorbit în interviu despre momentul în care a terminat de scris La Part de l’autre… Sigur, cartea e apărută în 2001, a trecut ceva timp de atunci, și cu toate astea el avea foarte viu în amintiri momentul acela. Și anume o seară anume când a coborât din biroul său fără să spună nimic, iar familia, cei din jurul său au exclamat: „Gata, l-ai omorât!”. Pentru că, într-adevăr, se citea în el, inclusiv la nivel de facies, un soi de eliberare, de ușurare. Facerea acestei cărți a fost o luptă, un chin pentru Schmitt.

Mă bucur foarte mult că există această postfață inedită, acest jurnal de scriitor care dă un anumit tip de post-lectură. Schmitt, de obicei, are o curgere foarte firească a poveștii, indiferent de cartea despre care vorbim. Și romanul Adolf H. Două vieți pare a fi scris foarte ușor, are o fluiditate anume, caracteristică scrierilor lui.

Pe de altă parte, din postfață ne dăm seama că nu i-a fost deloc ușor să scrie și că a existat, mai mult decât o dată, momentul în care și-a dorit să renunțe.

Din postfață reiese și că au existat persoane din anturajul său care l-au descurajat să scrie această carte. Fără să fie explicit, Éric-Emmanuel Schmitt sugerează că subiectul ar fi considerat un tabu. Ne poți explica mai bine acest lucru?

Marius Constantinescu: În general este un tabu tratarea amplă și, mai ales, transformarea unei asemenea figuri cum este Hitler în erou de beletristică. Nu sună bine, nu? Beletristica conține în rădăcina cuvântului ideea de frumos… A lua cea mai atroce figură din istoria modernă, contemporană, și a o transforma într-un personaj cu un anumit destin romanțat este un demers curajos, o idee la care mulți pot să aibă un soi de recul.

Chiar și a-i pune chipul pe o copertă de carte e un mare risc… Astăzi, în ziua în care totul se face folosind unitatea de măsură a corectitudinii politice, să plasezi chipul lui Hitler în orice spațiu public reprezintă un risc. Cineva se va supăra, cineva va fi rănit, cineva va avea o reacție adversă și trebuie ținut cont de toate lucrurile astea.

S-au scris o mulțime de cărți despre Hitler. Din punct de vedere factual, Adolf H…. aduce elemente informative complet noi față de cărțile biografice semnate de alți autori?

Marius Constantinescu: Nu sunt atât de familiarizat cu cărțile despre Hitler, care tratează personajul din punct de vedere strict istoric și foarte riguros, pentru că n-am fost atât de preocupat de figura lui Hitler în sine de-a lungul timpului. Cert e însă că romanul lui Schmitt este foarte bine documentat.

Există un pasaj în jurnalul lui în care spune că s-a simțit lezat când editorul său a dat manuscrisul La Part de l’autre unor istorici pentru a-l valida.

Marius Constantinescu: Da, exact. Pentru că E.-E. S. face lucrurile temeinic, am mai spus asta și la lansarea cărții la București.

Suntem obișnuiți să-l vedem pe Schmitt drept un scriitor un pic dulceag, un pic zaharisit, un scriitor cu un succes fabulos mai ales la publicul feminin.

Paranteză foarte scurtă – în general publicul feminin este publicul cititor. Dacă ne uităm nu doar la noi, ci și la ce se întâmplă în spațiul european, cititoarele sunt mai multe decât cititorii. Cam întotdeauna și cam peste tot. Închid paranteza.

Și revin: Schmitt este un scriitor care nu se prea poate disocia de latura sa de persoană publică, de persoană care apare la nenunumărate emisiuni de televiziune, vânată de paparazzi și de revistele glossy. De om care scrie foarte ușor, care publică foarte mult, care are un mare succes financiar. Avem această percepție legată de el. Și nu întotdeauna ne plac asemenea ipostaze… Îl mai căutăm pe scriitor și când vrem o figură tulburată, neguroasă. Ori la Schmitt, cu fizionomia lui luminoasă, totul e senin, plin, rubicond, hedonist.

Cartea asta vine să arate o altă dimensiune a lui, aceea a unui autor care într-adevăr se apleacă asupra textului și lucrează intens, care știe foarte bine toate tehnicile și tacticile unui mare autor. Schmitt este un mare autor, o spun fără nicio ezitare. Schmitt poate să scrie o cărțulie de câteva zeci de pagini, cu o imagine fulgurantă și atât… Dar, iată, dovedește că poate să scrie și așa ceva.

Atâta vreme cât, pe jumătate, Adolf H…. poate fi subscris genului roman istoric, cum/în ce măsură diferă cartea lui E.-E. S. față de o ficțiune istorică clasică, marca Henri Troyat, Stefan Zweig sau Sarah Dunant de pildă?

Marius Constantinescu: Pentru că ai amintit de Sarah Dunant, pe care o cunosc bine, am făcut, la un moment dat, un interviu lung cu ea… Sarah Dunant se folosește de istorie ca de un pretext. Istoria este un soi de recuzită, pe care o stăpânește foarte-foarte bine, pentru că Dunant este istoric de formație, foarte important de spus.

La Schmitt, istoria nu este un instrument, nu este un accesoriu. Istoria, cel puțin jumătate din carte, este locomotiva care duce totul. Avem biografia lui Hitler care evită voluntar câteva episoade istorice, dar le sugerează – cum este Holocaustul, pe care îl sugerează, fără a se apleca însă asupra lui. Dar practic tot ce este acolo este istorie, cu un „moț” livresc, desigur, pentru că, până la urmă, vorbim de o carte de ficțiune. Și avem jumătatea cealaltă, reversul medaliei, destinul lui Adolf H.… – care nu este decât „H.”, niciodată „Hitler”. Avem acel „ce s-ar fi întâmplat dacă…, „cum s-ar fi schimbat, poate, toată istoria secolului 20, dacă…” Acolo sigur că este ficțiune pură. Dar este doar jumătate din carte.

Credit: Editura Humanitas

Greutatea romanului vine din alăturarea antitetică a celor două personaje în oglindă (sau alterego-uri ale unui singur individ) și, implicit, din contrastul între factual/real și fictiv/ipotetic.

Cât de fidelă realității este partea dedicată dictatorului Hitler, în opinia ta? Poate fi și personajul Hitler o construcție preponderent ficțională, „îmbibată” de subiectivismul autorului?

Marius Constantinescu: Sigur, ficțiunea difuzează inclusiv în porțiunea istorică. Mi-e un pic greu să-ți răspund la întrebare, pentru că ar trebui ca eu să fiu un foarte bun cunoscător al tuturor informațiilor, cercetătorilor istoriografice făcute pornind de la și pe marginea figurii lui Hitler, ori nu sunt. Ca atare, n-aș putea decât să speculez și eu la rândul meu.

Dar mă întorc la documentarea serioasă pe care Schmitt a făcut-o pentru această carte și cred că și acele speculații sau brodări auctoriale pe marginea unei figuri reale, istorice, sunt făcute cu o acuitate remarcabilă. Clar nu avem informații și clar nu s-a consemnat un jurnal al sexualității lui Hitler – un aspect extrem de important în carte. Dar în asta stă marea subtilitate a lui Schmitt – care sugerează că sexualitatea lui Hitler se desăvârșește și se împlinește prin mulțime. Dictatorul are o relație sexuală satisfăcătoare cu mulțimea, cu poporul, cu cei cărora li se impune. Acolo este împlinirea sa sexuală.

Este acel „ticălos altruist” despre care vorbește chiar Éric-Emmanuel Schmitt, adică ticălosul care crede că face bine mulțimii…

Marius Constantinescu: … Când el este de fapt egoist. Este o sexualitate adresată nu celuilalt, ci o sexualitate care se întoarce în el însuși. Ca să-ți răspund la întrebare, cred că și speculațiile pe care Schmitt le face, vin tot dintr-o foarte bine observație, îmbogățire și corelare a datelor istorice reale.

O ficționalizare pe baze faptice, în baza unei documentări serioase…

Marius Constantinescu: Cu siguranță.

„O carte trebuie să provoace discuții, altfel este inutilă”, spune E.-E. S. în postfața sa. Știi să fi apărut controverse în spațiul public pe marginea acestei cărți?

Marius Constantinescu: Nu știu să fi avut loc astfel de discuții, deși au trecut ani buni de la apariția cărții. Dar nu cred că Schmitt a sperat neapărat să creeze controverse. Poate fi vorba și de un debate la nivelul fiecărui cititor.

Pentru că, în opinia mea, asta e una dintre marile laturi câștigătoare ale cărții – faptul că te pune să îți adresezi întrebări și să cauți în tine eventuale semințe, eventuali germeni ai unui rău latent. Mie mi se pare că despre asta ne vorbește cartea. Despre o punere în oglindă a noastră. Este o arătare, nu cu indexul acuzator, a faptului că nu putem spune „Stai un pic, eu n-aș putea niciodată să fiu ca Hitler. Pentru că Hitler era un scelerat, era nu știu cum…”

Nu. Pentru că răul germinal este în fiecare dintre noi. Schmitt spune: „Atenție, toți putem fi așa!”

Cu alte cuvinte, Schmitt ne propune să ne auto-culpabilizăm pentru fiecare eveniment istoric similar…

Marius Constantinescu: De ce nu?

Apropo de culpabilizare, de responsabilizare, Georg Elsner a avut nebunia de a încerca un atentat împotriva lui Hitler…

Marius Constantinescu: Și lui îi e dedicată cartea…

… Ai vedea, pentru perioada respectivă, o altă variantă de a opri, sau chiar de a preîntâmpina ascensiunea la putere a unui asemenea personaj?

Marius Constantinescu: Mi-e greu să răspund la această întrebare. Trebuie luate în considerare atâtea criterii, trebuie să vezi întregul context socio-istoric, să deții informații foarte fin analizate…

Cred că ar trebui, de fapt, să ne întrebăm ce a avut Hitler de a reușit să ajungă Hitler. Care a fost covorul pe care s-a așezat acest personaj și prin ce metode a reușit el să reducă la tăcere, să orbească, să amăgească și să conducă o națiune către prăpastie și să înfăptuiască tot ce-a înfăptuit. Sau să ne punem întrebarea: asta a făcut, de fapt? El a condus poporul german (spre prăpastie)? Sunt atât de multe întrebări pe care ți le poți pune legate de un asemenea personaj.

Inclusiv anti-semitismul lui, explicat la un moment dat în carte. El nu a fost un anti-semit de la bun început. A devenit într-un anumit moment, printr-un anumit declic produs în timpul Primului Război Mondial. Poate că și aici este un pic de speculație pe care o face Schmitt. Da, ar fi interesant de văzut ce pârghii a acționat, în ce fel anume personajul istoric real, Hitler, a ajuns să devină ceea ce a devenit?

O persoană mediocră, de altfel…

Marius Constantinescu: Da, el fiind un mediocru, fără calități de lider, fără carismă. Nu avea nici mâna de fier a unui dictator totalitar, a unui Franco sau Stalin, să zicem. Nu era un personaj definit negru pe alb. Era foarte ambiguu. Ce a făcut ca el să devină, pe de o parte, și atâția oameni să-l urmeze, pe de altă parte?

Ca să conchid, în orice caz, cartea ne îndeamnă să devenim mai atenți la tot ceea ce ne înconjoară.

Dar noi, ca simpli cetățeni, am putea să facem ceva ca să oprim un tăvălug de genul ăsta?

Marius Constantinescu: Sper că putem face. Pentru că așa ceva nu mai trebuie să se întâmple niciodată.

Pe de altă parte, putem și nu prea putem să facem. Pentru că, da, nu mai avem un Hitler, dar forme de o asemenea deviere comportamentală (eufemistic spus) există, doar că s-a schimbat cadrul geografic. Poate că schimbând cadrul geografic ni se pare că lucrurile acelea sunt mai îndepărtate de noi, dar este doar o aparență. Spunem că suntem aici, în Europa, iar Orientul Mijlociu este acolo, departe.

Dar Orientul Mijlociu iradiază în toată lumea și ne lovește pe toți. E adevărat, în Orientul Mijlociu nu există Hitler, sunt alte idei, alte fundamente la bază. Dar, până la urmă, ce se întâmplă acolo e același lucru. Mor mii de oameni, se instaurează un soi de teroare.

Cu alte cuvinte, deși apărută în 2001, cartea rămâne foarte actuală…

Marius Constantinescu: Categoric da. Și apoi mai este un lucru. Până la urmă vorbim de o realitate istorică de acum cîteva decenii. Nu ne desparte prea mult timp de acel moment. Supraviețuitori ai Holocaustului există încă. Pentru mine este un subiect actual, pentru că am avut șansa să cunosc asemenea oameni, să stau de vorbă cu ei… Chiar dacă eu nu sunt evreu, nu am evrei în familie, dar nu am cum să nu mă încarc cu toate lucrurile care s-au întâmplat și care mi se perindă prin fața ochilor ca într-un film de Spielberg sau de orice altcineva… Dar oamenii cu care ajung să stau de vorbă nu sunt actori, au trăit toate grozăviile acelea.

Nu poți face abstracție de o tragedie care a marcat întreaga istorie modernă și de care nici măcar nu ne desparte atât de mult timp. Deci, sigur, cartea este extrem de actuală.

Ca să schimbăm puțin cursul și tonul discuției, hai să ne întoarcem la afirmația ta de mai devreme – și anume că E.-E.S. are un succes fabulos la publicul feminin…

Marius Constantinescu: Eu cred că Schmitt este un mare iubitor al femeii. Spun asta inclusiv în legătură cu un personaj care apare în această carte și care este una dintre cele mai frumoase realizări ficționale ale sale: Ora-unsprezece-treizeci. Se vede din acest personaj cât de mult iubește femeia.

Sigur, mai sunt prezențe feminine mai mult sau mai puțin marcante în carte, dar mie mi s-a părut că, prin Ora-unsprezece-treizeci, Schmitt face o reverență față de el așa cum îl știm, autorul care a creat în multe dintre cărțile lui personaje feminine cuceritoare. Ora-unsprezece-treizeci era, până la urmă, un personaj pe care putea să-l evite, pe care n-avea nicio obligație să-l introducă, dat fiind că face parte din dimensiunea strict ficțională a cărții, destinul lui Adolf H.

O prezență atât de umană, de fermecătoare, de nefasonată…! Și, până la urmă, efemeră – pentru că are o viață scurtă, destinul ei se întinde pe câteva zeci de pagini, nu mai mult. Puterea Orei-unsprezece-treizeci iradiază asupra lui Adolf H. transformându-l pe acesta nu neapărat într-un personaj simpatic, dar uman, care se recuperează, se salvează foarte mult prin ea. Care este atins de ideea de iubire, atașament, căldură, empatie, prin Ora-unsprezece-treizeci. Sunt momente foarte tandre…

Mi se pare un lucru bun, ca într-o carte care nu e deloc tandră per ansamblu, să existe asemenea episoade, care, de fapt, te fac să vezi mult mai acut diferența dintre cele fațete de personaj (Adolf H. și Hitler – n.red.). Pentru că în jumătatea de carte dedicată dictatorului nici măcar în relația acestuia cu câinele său nu există cu adevărat tandrețe, căldură. Iar femeile din viața lui Hitler – de altfel, un om urât, non-masculin – aleg să se sinucidă.

Éric-Emmanuel Schmitt
Éric-Emmanuel Schmitt | Foto: Catherine Cabrol

La parte de l’autre” – în franceză, „Dreptul celuilalt” – în postfața versiunii publicate de editura Humanitas, „Adolf H. Două vieți” – traducerea în română. Cum ți se pare titlul românesc față de cel original?

Marius Constantinescu: Nu mi se pare o idee nefericită această interpretare. Cred că pentru cititorul român e mai clar mesajul cărții. Poate că, dacă s-ar fi numit pur și simplu Dreptul celuilalt și n-ar fi avut o imagine a lui Hitler pe copertă, ar fi fost mai greu de identificat – à vol d’oiseau, dintr-o trecere rapidă printr-o librărie – despre ce e cartea.

Un titlu filozofic, în original. Mai comercial…

Marius Constantinescu: … și mai la îndemână pentru versiunea în limba română.

Se zice că La Part de l’autre ar fi cea mai bună sau printre cele mai bune cărți semnate de Éric-Emmanuel Schmitt. Cum de a abordat un astfel de subiect, pe care l-a tratat în cu totul altă manieră decât face de obicei – vorbeai mai devreme despre stilul lui „un pic dulceag, un pic zaharisit”…?

Marius Constantinescu: N-aș spune că face asta de obicei. Cred că e o prejudecată. Ce se întâmplă este că unele dintre cele mai bine vândute cărți ale lui au un côté puțin soft, catifelat, mătăsos… Dar acesta este, de fapt, un înveliș, pe care Schmitt îl poate înlătura fără niciun fel de problemă. Și fără a-și pierde, cred eu, nici din succesul comercial și nici din călcătura lui de autor.

Mai sunt alții care spun: „Schmitt este un Paulo Coelo…”, doar pentru că, la un moment dat, poate scrie niște lucruri ușoare… nu facile, nu lipsite de sâmbure. Eu, personal, nu sunt de acord cu această idee, nu m-aș grăbi să-l încadrez pe Schmitt într-o anumită categorie de scriitori (soft, siropoși – n.red.). Și nu mi se pare un păcat ca, din când în când, să scrii lucruri care să nu-ți apese pe umeri precum povara lui Atlas. Aș spune că uneori este chiar o virtute.

Avem această imagine a scriitorului care trebuie să fie rufos, mătrățos, tulburat, care să dea cu filosofiile de pământ și să te strivească sub masă atunci când scrie… Aceștia există, slavă Domnului, și sunt minunați, dar nu toți trebuie să fie așa.

Ce amprentă a lăsat cartea asupra ta? Ce a schimbat în tine?

Marius Constantinescu: Nu știu dacă a schimbat ceva în mine, nu m-aș duce chiar până într-acolo…

Un soi de introspecție este inclusă însă la fiecare cititor atent al acestei cărți. De obicei, când ai un personaj atât de puternic conturat – iar aici avem un personaj cu două fațete sau două personaje (fiecare își va alege cum crede mai bine) -, cred că reflexul nostru de cititori este să vedem dacă semănăm cu el și în ce măsură anume.

Cum spuneam și mai devreme, e bine să descoperim dacă acest tip de „rău germinal” există și în noi. Așa cum, de altfel, chiar Schmitt afirmă la începutul jurnalului din postfața cărții – că a fi om presupune, până la urmă, a avea și acest vîrf de ac din răul absolut în tine.

Altfel, Adolf H. Două vieți mi s-a părut o carte foarte puternică, foarte bine lucrată, compusă cu știință de un autor autentic.


Marius Constantinescu | Foto: Arhivă personală
Marius Constantinescu | Foto: Arhivă personală

Prezentator şi realizator radio-TV, Marius Constantinescu a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea. Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR 1, TVR 2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, realizând interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013. În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu 2017 (TVR), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.ro. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un comentariu